Am postat acum două zile o întrebare către emigranții moldoveni din Europa, rugându-i să precizeze, în ce condiții ar putea reveni, totuși, în Moldova. Așa cum era de presupus, nu am descoperit în multiplele comentarii la postare niciun răspuns convingător (dacă nu luăm în considerare sfaturile insistente gen „nu mai mânca la rahat!” ). Bineînțeles, nu poate fi lăsată fără atenție reacția, care se face des observată, potrivit căreia câte cineva ar fi determinat să se întoarcă, dacă salariile din Moldova le-ar egala pe cele europene.. Alții o spun mai pe șleau, că revin atunci, când acasă va fi exact ca în Europa… Cu alte cuvinte, nu degrabă, ori, dacă e să fim sinceri, niciodată.
În lipsă de argumente, cei care, nu știu de ce, se consideră oponenții mei în problema tratării emigrației moldovenești, încearcă, vorba lui Caragiale, „să combată tare” la capitole, care nu au nicio relevanță pentru tema abordată. Întrebarea era, de ce mințiți că Vă interesează Moldova, dacă nu mai doriți să reveniți acasă? Și dacă nu Vă mai interesează Moldova, patria, borta asta, de care ați vrut cu orice preț să scăpați, de ce încercați s-o influențați acum politic, prin vot, din locurile voastre călduțe și comode, unde V-ați găsit, după cum afirmați, fericirea?
Orice s-ar răspunde la ultima întrebare, adevărul este că votul diasporei este, în mare, ori un joc nevinovat, ori unul vinovat și bine dirijat de anumiți politicieni din Moldova, sprijiniți de aliații lor europeni. În rest, vreau doar pace și iar pace între acei, care au devenit și acei, care urmează să devină gastarbaiteri. Emigranții sunt frații, surorile și mamele noastre și nu le purtăm pică, suntem poate mai duri într-o discuție politică de principiu. Datorez un răspuns unei colege de facultate, profesoară, care vrând să-mi scadă nota la postare, m-a întrebat, când am fost ultima dată într-o țară europeană… Nu am nevoie să mă deplasez, se văd din fereastra mea sătucurile gârbovite și sărăcăcioase de pe celălalt mal al Prutului.
