O criză a refugiaților se dezvoltă în Armenia

Prim-ministrul Nikol Pashinyan se confruntă cu provocarea de a asigura refugiații Nagorno Karabakh, atenuând în același timp riscurile agresiunii azere împotriva teritoriului suveran armean.

Prinși de un soare care apune, norii au format luni seară o spirală de altă lume de portocaliu ars deasupra orașului Goris, estul Armeniei.

Cu o zi înainte, un autobuz singuratic a transportat cu feribotul ultimul dintre aproximativ 100.000 de etnici armeni care fugeau de o campanie militară de o zi în care forțele azere au asigurat controlul complet asupra regiunii odată autonome Nagorno-Karabah, ea însăși situată în granițele Azerbaidjanului.

Puțini dintre noii sosiți au vreo dragoste pentru Nikol Pashinyan. Un sentiment împărtășit de mii de manifestanți care s-au revărsat în capitala armeană Erevan săptămâna trecută pentru a protesta împotriva gestionării de către prim-ministru a relațiilor cu Azerbaidjanul și Rusia, văzută ca a precipitat pierderea unui loc considerat de mulți drept patria spirituală a armenilor. oameni.

În timp ce tulburările inițiale s-au calmat de atunci, ce ar putea însemna evoluțiile recente din conflictul de lungă durată dintre aceste națiuni din Caucazia de Sud pentru stăpânirea puterii de către Pashinyan rămâne o întrebare deschisă și profund încordată.

„Cel mai terifiant lucru din lume”

„Este cel mai terifiant lucru din lume, să pierzi totul așa.”

Mila Hovsepyan a vorbit încet, ca și cum ar fi fost năucită dintr-un adăpost din Goris, lângă granița armeno-azeriană, luni după-amiază. Ea și mama ei Maro, care suferă de dizabilități mintale severe din cauza arteriosclerozei cerebrale avansate, au sosit cu câteva zile înainte cu un autobuz din capitala Stepanakert din Nagorno-Karabakh.

„Ne-am dus direct la spital pentru că mama mea este foarte rău. Ea nu poate merge și are nevoie de o toaletă și o baie separate, ca să o pot spăla cu demnitate”, a explicat Mila. „Avem nevoie de un scaun cu rotile ca să o mut și de o saltea specială care să prevină rănile, deoarece își petrece aproape tot timpul în pat.”

„Nu avem familie aici”, a spus ea. „Este cel mai terifiant lucru din lume, să pierzi totul așa.”

În această etapă, povestea lor este destul de tipică. Marea majoritate care au fugit în Nagorno-Karabah spre Armenia în ultima săptămână au pătruns acum mai adânc în țară, de teamă să nu rămână atât de aproape de graniță și de forțele azere staționate acolo. Cei rămași în urmă în Goris sunt în mare parte fie în vârstă sau infirmi, fie fără rude în Armenia care altfel ar putea oferi asistență.

Cucerirea de către Azerbaidjan a enclavei muntoase, care a pretins, dar nu a reușit să asigure recunoașterea internațională a independenței din 1991, s-a petrecut cu viteza fulgerului. În urma acumulării de trupe azere în regiune, trupele ruse de menținere a păcii staționate în zonă nu au putut împiedica lansarea unei ofensive totale pe 19 septembrie, care a durat mai puțin de 24 de ore înainte ca autoritățile din Stepanakert să-și anunțe capitularea.

Deși Artsakh, așa cum era cunoscut de locuitorii săi etnici armeni, a fost până în acel moment blocat de mai bine de zece luni, restricționând aprovizionarea cu alimente și medicamentele extrem de necesare, viceprimarul din Goris Irina Yolyan spune că autoritățile armene ar putea avea puține făcut pentru a se pregăti pentru un exod de această amploare.

„În acest moment, răspundem nevoilor lor imediate – adăpost, hrană, îmbrăcăminte și medicamente”, a spus ea. „În același timp, înregistrăm și oameni și încercăm să înțelegem de ce ar putea avea nevoie pe termen scurt și mediu, mai ales pe măsură ce iarna se apropie.”

Întrebată despre modul în care prim-ministrul armean Nikol Pashinyan a gestionat relațiile atât cu Azerbaidjanul, cât și cu Rusia, încă un mediator oficial între națiunile din Caucazia de Sud, aflate în lung război, maniera ei devine brusc rece.

„Mii de familii sunt acum fără adăpost. Azerbaidjanul este ca o rolă cu aburi pe asfalt”, a spus ea. „Nimic nu îi oprește, iar această situație creează o mare nefericire, o mare nemulțumire față de pierderile teritoriale și de nivelul absolut de suferință umană.”

Un guvern cu „puțin spațiu de manevră”

Majoritatea armenilor au salutat ceea ce părea un nou zori în politica țării când Nikol Pashinyan a preluat puterea în urma unei revoluții pro-democrație și anticorupție în 2018. Mulți au devenit acum din ce în ce mai dezamăgiți de încercările primului ministru de a se îndepărta de dependența istorică de Moscova, ca un garant de securitate pentru a căuta legături mai calde cu Occidentul. Acea deziluzie săptămâna trecută s-a transformat în proteste pe străzile din Erevan, cu pancarte și sloganuri scandate care îl denunță pe Pashinyan drept „trădător” al intereselor țării.

Potrivit lui Maximilian Hess, un bursier la Institutul de Cercetare a Politicii Externe din Pennsylvania, căderea Nagorno-Karabah a pus la îndoială serioasă diplomația lui Pashinyan. Legitimitatea premierului pare să se bazeze acum pe întrebarea cum se confruntă guvernul său provocărilor gestionării crizei emergente a refugiaților, diminuând în același timp riscurile agresiunii azere împotriva teritoriului suveran armean.

Înainte de atacul asupra Nagorno-Karabah, Azerbaidjanul și-a exprimat multă vreme interesul pentru perspectiva deschiderii unui coridor prin Armenia către Nakhcivan, o enclavă autonomă azeră aflată în granițele cu Armenia. Acest lucru ar oferi, la rândul său, o trecere terestră către Turcia, cimentând și mai mult poziția emergentă a Azerbaidjanului ca un centru comercial și de tranzit cheie pentru Rusia, pe fondul sancțiunilor occidentale impuse ca răspuns la războiul lui Putin din Ucraina.

„Guvernul se află acum într-un loc în care are foarte puțin spațiu de manevră”, a spus Hess. „Criza refugiaților este într-adevăr o problemă de capacitate a statului – aceasta nu este o țară deosebit de bogată. Ceea ce ar precipita noi demonstrații ar fi o deteriorare a situației în jurul refugiaților și, de asemenea, potențialul unui conflict suplimentar cu Azerbaidjan”.

„Nu spun că criza politică va duce neapărat la o schimbare revoluționară a guvernului”, a clarificat el. „Dar Pashinyan va avea nevoie de ajutor internațional pentru a se asigura că nu va exista o adâncire suplimentară a acelei crize ca rezultat al agresiunii azere care o va transforma într-o întrebare despre viitorul Armeniei în sine”.

Chiar acum, aceste dileme geopolitice mai largi rămân toate destul de academice pentru Bernik Lazaryan, care a fugit săptămâna trecută în Nagorno-Karabakh împreună cu soția, mama și fiica sa. Cu câteva ore înainte de plecarea sa, el susține că a dus acasă cadavrul unui prieten din copilărie împușcat de forțele azere, doar pentru a descoperi că satul lor a căzut deja.

„Nu am idee ce se va întâmpla cu noi în continuare”, a spus el în fața hotelului Goris din era sovietică, unde este în prezent găzduit cu familia sa. „Trebuie pur și simplu să găsim o modalitate de a trăi.”