Într-un editorial publicat de The Washington Post în septembrie 2022, fostul opozant rus Alexei Navalnîi creiona cea mai potrivită soluție politică pentru o Federație Rusă post-Putin. Acum, după moartea politicianului, acest articol a căpătat nuanțele unui testament politic.

Pledoaria lui Alexei Navalnîi:

Potrivit lui Navalnîi, dacă examinăm principalele lucruri spuse de liderii occidentali cu privire la sfârșitul „războiului criminal declanșat de Vladimir Putin împotriva Ucrainei”, concluzia rămâne următoarea: Rusia (Putin) nu trebuie să câștige acest război, Ucraina trebuie să rămână un stat democratic independent, capabilă de a se apăra singură.

Navalnîi susținea că acest lucru este corect, însă este o tactică. „Strategia ar trebui să fie aceea de a ne asigura că Rusia și guvernul său, în mod natural, fără constrângere, nu doresc să pornească războaie și nu le consideră atractive. Acest lucru este, fără îndoială, posibil. În acest moment, dorința de agresiune vine de la o minoritate din societatea rusă”. 

În opinia sa, problema tacticilor actuale ale Occidentului nu constă doar în neclaritatea scopului lor, ci și în faptul că ignoră întrebarea: „Cum va arăta Federația Rusă după ce obiectivele tactice au fost atinse? În cazul în care se obține succesul, unde este garanția că lumea nu se va confrunta cu un regim și mai agresiv, chinuit de resentimente și idei imperiale care au prea puțin de-a face cu realitatea? Cu o economie lovită de sancțiuni, dar încă mare, într-o stare de mobilizare militară permanentă? Și cu arme nucleare care garantează impunitatea pentru tot felul de provocări și aventuri internaționale?”. 

Alexei Navalnîi spunea că este ușor de prezis faptul că, chiar și în cazul unei înfrângeri militare dureroase, Vladimir Putin va continua să declare că a pierdut nu în fața Ucrainei, ci în fața „Occidentului colectiv și al NATO”. 

„Și apoi, recurgând la repertoriul său postmodern obișnuit de simboluri naționale – de la icoane la steaguri roșii, de la Dostoievski la balet – va jura să creeze o armată atât de puternică și arme de o putere fără precedent, încât Occidentul va regreta ziua în care ne-a sfidat, iar onoarea marilor noștri strămoși va fi răzbunată. Și atunci vom asista la un nou ciclu de războaie hibride și provocări, care în cele din urmă vor escalada în noi războaie”, a mai declarat Alexei Navalnîi în articolul său. 

Problema centrală

Pentru a evita acest lucru, problema Federației Ruse ar trebui să devină o problemă centrală. Federația Rusă trebuie să înceteze să mai fie un instigator al agresiunii și al instabilității. 

În contextul geopolitic actual, relația tensionată dintre Rusia și Ucraina rămâne un subiect de interes major. O analiză profundă dezvăluie că gelozia față de Ucraina și dorința persistentă de a o controla sunt caracteristici esențiale ale politicii post-sovietice a Rusiei.

De la începutul mandatului său, președintele rus Vladimir Putin a consolidat o obsesie pentru menținerea Ucrainei sub influența sa. Această obsesie a fost alimentată și de evenimente precum Revoluția Portocalie din 2004, care au evidențiat aspirațiile europene ale Ucrainei. Controlul asupra Ucrainei devine, astfel, o piedică în calea viziunii politice a Rusiei, în care o Ucraina subordonată este văzută ca o extensie a puterii imperiale rusești.

În ochii multor ruși, asocierea Rusiei cu o Ucraină obedientă înseamnă restaurarea gloriei imperiale a Uniunii Sovietice. Această percepție alimentează ideea că fără Ucraina, Rusia riscă să rămână doar o putere regională. Astfel, orice câștig al Ucrainei este perceput ca o pierdere pentru Rusia.

În plus, abordarea lui Putin față de conflictul armat nu a fost una de evitare, ci de adoptare. De la războaiele din Cecenia și Georgia până la anexarea Crimeei și implicarea în conflictele din Donbas și Siria, elita politică rusă a învățat că războiul poate fi un instrument eficient de consolidare a puterii interne și externe. Această mentalitate este întărită de convingerea că războiul nu este extrem de costisitor, nu afectează grav economia și poate ridica nivelul de toleranță publică. În plus, câștigătorii nu sunt adesea trași la răspundere și pot negocia condiții favorabile în timpul proceselor de pace ulterioare.

În lumina recentelor evenimente geopolitice, este clar că gelozia Rusiei față de Ucraina și viziunea sa asupra războiului au rămas aspecte centrale ale politicii sale. De la ascensiunea lui Putin la putere, aceste aspecte au devenit o obsesie pentru el și pentru elita politică rusă.

Unul dintre punctele centrale ale acestei obsesii este controlul asupra Ucrainei, considerată de mulți ruși drept cheia unei Rusii puternice și imperiale. Pentru Kremlin, o Ucraină subordonată înseamnă consolidarea puterii și restaurarea influenței regionale, în timp ce lipsa ei ar însemna o Rusie slăbită și lipsită de prestigiu pe scena mondială.

Mai mult decât atât, viziunea asupra războiului în Rusia este una care îl consideră nu doar un mijloc de rezolvare a conflictelor, ci și un instrument eficient pentru atingerea obiectivelor politice și economice. Experiențele trecute, inclusiv războiul din Cecenia și anexarea Crimeei, au consolidat această percepție, cu elitele politice rusă văzând războiul ca pe un mijloc de consolidare a puterii și obținere a câștigurilor.

Chiar și în fața unei posibile schimbări la vârful puterii, speranța că o nouă conducere ar schimba fundamental această viziune este considerată naivă de mulți observatori. Exemplul lui Dmitri Medvedev, care a fost văzut ca o speranță pentru un curs mai moderat, demonstrează că politica agresivă a Kremlinului nu este limitată la un singur lider, ci este o caracteristică a elitei politice ruse în ansamblu.

Cu toate acestea, este important de remarcat că, în ciuda obsesiei Kremlinului față de Ucraina, această viziune sângeroasă nu este împărtășită în întregime de populația rusă, care rămâne mai puțin entuziasmată de politica agresivă a Kremlinului și de perspectivele de război.

Imperialiștii agresivi nu sunt majoritari în societatea rusă

În mijlocul conflictului în creștere, războiul devine centrul atenției în Rusia, servind drept motor pentru creșterea cotei de aprobare a lui Putin prin mobilizarea părții societății cu mentalitate imperială. Cu toate acestea, cu o propagandă agresivă și controlul informațiilor, imperialiștii nu au o dominare absolută, iar voci critice se fac tot mai auzite.

Pe măsură ce agenda de știri este acaparată de evenimentele de pe front, problemele interne sunt în mare parte marginalizate. Cu toate acestea, această mobilizare nu reprezintă o majoritate solidă a alegătorilor, iar pentru a-și menține sprijinul, Kremlinul recurge la propagandă și represiune. De exemplu, termenul „război” a fost interzis, iar cei care îl folosesc sunt sancționați, un exemplu fiind condamnarea unui membru al unui consiliu districtual din Moscova la șapte ani de închisoare.

Chiar și în fața propagandei intense, criticii războiului și a politicii imperialiste rămân activi. Locuitorii marilor orașe, precum Moscova și Sankt Petersburg, împreună cu tinerii alegători, manifestă o atitudine critică față de conflict. Oroarea suferințelor ucrainenilor și impactul brutal al războiului asupra nevinovaților rezonează puternic în inimile acestor alegători, evidențiind o diversitate de opinii și reacții în fața agresiunii rusești în Ucraina.

Astfel, putem afirma următoarele:

În lumina conflictului din Ucraina, este evident că războiul este doar vârful icebergului într-un sistem de putere autoritar de tip imperial care se autoreproducă în Rusia. Putin a fost motorul principal al acestui conflict, folosindu-l pentru a-și consolida poziția politică internă. Cu toate acestea, problema principală este întregul sistem de putere rusesc, care are o predilecție pentru agresiunea externă, iar Ucraina este principala sa țintă.

Autoritarismul imperial rus auto-generat este considerat a fi blestemul real al Rusiei și sursa tuturor problemelor sale. Chiar și după sfârșitul Uniunii Sovietice, Rusia a ratat șansa de a adopta un sistem democratic funcțional, optând în schimb pentru o republică prezidențială cu puteri extinse pentru lider. Acest model, propus de echipa lui Boris Elțîn, a fost văzut la momentul respectiv ca o soluție logică, dar s-a dovedit a fi o greșeală monumentală.

Atât cetățenii ruși, cât și liderii occidentali, au contribuit la perpetuarea acestui sistem, deschizând calea pentru consolidarea puterii în mâinile unui singur individ. Astfel, autoritarismul imperial a continuat să domine scena politică rusă, alimentând conflicte și instabilitate în regiune și împiedicând progresul către un sistem politic mai democratic și echitabil.

Timp de 31 de ani de la prăbușirea Uniunii Sovietice, am asistat la evoluția unui model clar în ceea ce privește guvernanța și stabilitatea în fostele țări sovietice. Țările care au adoptat modelul republicii parlamentare, precum statele baltice, au cunoscut o creștere economică și au realizat progrese semnificative, fiind integrate cu succes în Europa. În schimb, cele care au optat pentru un sistem prezidențial-parlamentar, cum ar fi Ucraina, Moldova și Georgia, au fost marcate de instabilitate persistentă și au făcut progrese mai puțin semnificative.

În mod trist, țările care au ales un model prezidențial puternic, cum ar fi Rusia, Belarus și republicile din Asia Centrală, au cedat treptat în fața autoritarismului rigid. Aceste state au fost implicate în conflicte militare cu vecinii lor și au fost obsedate de viziunea unor mici imperii proprii.

În Rusia, în particular, drumul de la un lider considerat inițial „bun” către autoritarismul brutal condus de Putin a fost unul îngrijorător. Acest autoritarism a condus la provocări internaționale și la suferința națiunilor vecine, cu consecințe dureroase care vor continua să se resimtă timp de multe generații.

În ansamblu, evoluția politică și guvernamentală a fostelor republici sovietice demonstrează clar că alegerea unui model democratic și parlamentar este crucială pentru stabilitate și progres.

Citiți întregul articol aici.

sursa