Curtea Europeană a Drepturilor Omului a pronunțat decizia de inadmisibilitate în cauza Moraru și alții v. Republica Moldova.
Cauza se referă la pretinsa încălcare a drepturilor reclamanților (doi părinți și cei patru copii ai lor) cauzată de refuzul admiterii la creșă a copiilor reclamanți, deoarece în privința lor nu fusese efectuat vaccinul profilactic obligatoriu stabilit prin Legea nr. 10-XVI din 2009 privind supravegherea de stat a sănătății publice. În special, părinții au refuzat să-și vaccineze copiii din cauza unui risc sporit care rezulta dintr-un presupus incident anterior în care unul dintre copii fusese internat în spital în urma unei reacții adverse puternice la un alt vaccin.
Curtea a observat că Legea respectivă fusese supusă controlului constituțional de două ori. În special, în anul 2013 Curtea Constituțională a încetat procesul în urma parității de voturi între judecătorii săi, ceea ce presupunea, potrivit legislației, că prevederile erau constituționale. Judecătorii care considerau respectiva lege constituțională s-au referit la date statistice privind rata mortalității copiilor determinate de boli contagioase, la jurisprudența Curții și la diverse decizii ale organizațiilor internaționale. Judecătorii au stabilit că respectiva ingerință era proporțională, iar părinții nu puteau lua decizii care să pună în pericol sănătatea sau dezvoltarea copiilor săi. Totodată, legislația permitea forme alternative de educație, precum studiul la domiciliu sau la distanță, iar accesul copiilor nevaccinați din motive de contraindicații medicale în instituțiile educaționale era permis.
Printr-o hotărâre ulterioară din 30 octombrie 2018, Curtea Constituțională a constatat că legea respectivă era destinată să protejeze copiii și sănătatea publică. Curtea Constituțională a produs un echilibru între interesele concurente și a constatat că neadmiterea temporară în instituțiile educaționale nu plasa o sarcină disproporționată față de copiii nevaccinați care nu aveau contraindicații. Astfel, diferența de tratament între copiii vaccinați și nevaccinați era justificată în mod obiectiv și rezonabilă.
Curtea a notat că reclamanții nu au invocat plângerile lor în fața vreunei autorități naționale. De asemenea, ea a reiterat jurisprudența sa, potrivit căreia vaccinarea obligatorie reprezintă o ingerință în dreptul la respectarea vieții private, prevăzut de Articolul 8 din Convenție. În prezenta cauză, notând și constatările Curții Constituționale, Curtea a relevat că legislația națională nu introducea o obligație absolută de vaccinare, existând anumite excepții în această privință, inclusiv fiind permise forme alternative de educație. Totodată, Curtea a susținut opinia Curții Constituționale, potrivit căreia exista o necesitate socială stringentă de a proteja sănătatea copiilor prin intermediul vaccinării, ceea ce se încadra în marja de apreciere pe care o avea Statul.
Pe de altă parte, reclamanții nu s-au plâns nici la nivel național, nici în fața Curții de existența unor contraindicații pentru administrarea vaccinului în privința copiilor reclamanți. Ei nu au prezentat nicio dovadă care ar fi confirmat alegația lor referitoare la existența unor reacții adverse la un vaccin anterior, perioada în care ei fuseseră afectați de această măsură sau efectele pe care ea le-a avut în privința oportunităților sale educaționale și recreaționale.
Prin urmare, Curtea a declarat cererea inadmisibilă ca fiind vădit nefondată, în sensul Articolului 35 §§ 3 (a) și 4 din Convenție.
Rezumatul deciziei a fost efectuat de către Direcția agent guvernamental din cadrul Ministerului Justiției al Republicii Moldova.
