Declarațiile lui Dmitrii Medvedev cu privire la Unire, ca o scurtătură (pe europenește – fast track) pentru a deveni membru UE ne amintesc, nouă moldovenilor, despre constantele politicii românești care niciodată n-ai abandonat acest deziderat. Modul de abordare a ”chestiunii Basarabiei” cu scopul se a o incorpora ”Țării” a fost formulată de la bun început de politicienii români – la 1918, premierul de atunci Marghiloman spunea despre alipirea Basarabiei – ”politica de a ne preface că nu o voim”. În ultimul timp această politică ”prefăcută” și ”vulpească” a găsit o sumedenie de forme de manifestare și formule eufemistice care trădează interese anexioniste.
E drept că la începutul anilor 90 Bucureștul n-a fost în stare să convertească spiritele naționaliste care colcăiau la Chișinău într-o mișcare unionistă dominantă cu o agendă orientată spre absorbția fostei RSSM de București. Elitele de la București erau preocupate atunci de propria conservare și n-au îndrăznit să schimbe status quo-ul politic. Totuși, în acea perioadă am fost martorii elaborării unor politici camuflate de unire cu promovarea unor formule echivoce – ”Basarabia – pămînt românesc”, ”două state românești”, negarea existenței unor semne distinctive ale statalității Moldovei – în primul rînd, limba moldovenească, refuzul de a semna un Acord de prietenie între ambele state, crearea și finanțarea unor partide și mass media axată pe tema unirii. În plus, valurile de tineret care s-au îndreptat spre centrele universitare românești și intensificarea schimburilor culturale vorbeau fără putință de tăgadă despre articularea politică a puseurilor unioniste.
Trebuie să recunoaștem că în acea perioadă liderii Moldovei erau mult mai conștienți decît acum de pericolele unirii. Tabăra primilor stataliști – Snegur, Lucinschi, Voronin, Diacov, Andronic, Braghiș – s-a constituit ca o respingere categorică a acestei idei. Această mișcare s-a consolidat la începutul anilor 2000, de altfel, perioada cea mai fastă din punct de vedere economic, pentru Moldova, deși tot în acea perioadă România a pus în operă noi tehnici de slăbire a rezistenței stratului moldovenesc – precum acordarea discretă a cetățeniei.
Guvernarea PCRM lui Voronin a fost martora unor lupte acerbe identitare în interiorul țării dar și a unor confruntări moldo-române de pomină. Ne amintim de declarațiile reprezentantului de atunci la Consiliul Europei, Alexei Tulbure, ”România promovează xenofobia și antisemitismul”, ale fostului Ministrului Justiției, Ion Morei, potrivit căruia România ”se amestecă direct în treburile statului suveran și independent Republica Moldova”dar și ale lui Voronin în 2007 – ”România – ultimul imperiu al Europei”. Luptele au culminat cu evenimentele din aprilie 2009 și expulzarea din țară a ambasadorului român Teodorescu, suspectat de implicare în organizarea tulburărilor în masă.Nu este de neglijat nici scandalul ”videourilor libidinoase” atunci cînd Chișinău și București au permis scurgerea unor filmări jenante despre viața amoroasă a unui politician moldovean și a unui diplomat român.
Perioada ”oligarhică” a slăbit considerabil spiritul de rezistență al politicienilor moldoveni în fața ofensivei discrete a politicilor anexioniste românești. Chișinăul a capitulat în chestiunea Tratatului de prietenie, închizînd tema semnării lui (dar și a Tratatului de frontieră). În același timp, instituțiile statului au fost colonizate de o serie de agenți de influență care au promovat chestiuni aberante, precum modificarea sensului artivolului 13 din Constituția RM, privind limba de stat, prin intermediul Curții Constituționale. Potrivit noilor interpretări, deși în Constituție scrie că limba de stat este cea moldovenească Curtea pretinde că în realitate valabilă este sintagma ”românească” din Declarația de Independență. Deranjantă nu este schimbarea în sine ci faptul că această sintagmă a fost promovată perfid, nu prin vot parlamentar sau referendum popular, ci prin portița de spate a unor aranjamente de culise. Evident, că o asemenea tocmeală politică are legitimitate zero.
Tot în acea perioadă am asistat și la conturarea mai pregnantă a poftelor unioniste românești. În cel de-al doilea mandat al său, președintele României Traian Băsescu a vorbit tranșant despre cel de-al treilea proiect de țară al României – Republica Moldova (după NATO și UE), despre o Românie geopolitică (celebrul afront dat lui Andrei Năstase – ”Opţiunile geopolitice trebuie făcute în RM, nu terfelite pentru că ăsta e refugiul laşilor”). În plus am văzut cît de insistenți pot fi românii, atunci cînd au fost lăsați să colonizeze în voie instituțiile statului – Președinția lui Timofte a fost pur și simplu invadată de persoane dubioase trecute prin diverse structuri inteligente românești.
În același timp am constatat că sumele generoase promise de români – o sută de milioane de euro – nu întodeauna se transformă într-un ajutor real dat de o manieră dezinteresată sau frățească. Bucureștiul deseori a promis una dar în fapt, nu s-a ridicat la înălțiumea cifrelor asumate.
În ultimele zile România promovează o altă stratagemă unionistă – președintele Iohannis este declarat la București principalul artizan al acordării statutului de țară candidat pentru Republica Moldova. Bucureștiul își asumă patronajul Moldovei la nivel european, ce-i drept mai curînd declarativ, pentru că guvernarea PAS, se pare, tot preferă mai mult să meargă la Bruxelles decît la București. Chiar dacă generația primilor stataliști moldoveni este pe ducă, Bucureștiul nu simte nici din partea actualei elite conducătoare moldovenești o prea mare abnegație pe tărîmul ”facerii unirii” – tenderurile de la Chișinău sînt pierdute de businesmanii români, Președintele Sandu nu vine să mulțumească la transmiterea de loturi de medicamente iar Președinția este controlată de consultanți germani și nu români.
În aceste condiții, Bucureștiul își pune speranța în ”lebăda neagră” a războiului. Potrivit celebrei vorbe românești – nu aduce anul cît aduce ceasul – tulburările din regiune pot fi fructificate cu succes de către frații de peste Prut care s-ar putea să găsească un moment potrivit să danseze pe bune o horă a unirii la Chișinău. E și asta o veche apucătură dîmbovițeană – de a pescui în ape tulburi.
Autor: Ion Buzdugan
