Uniunea Europeană s-a născut din munți de cărbune și oțel și sucombă, decenii mai tîrziu, pe altarul unui virus microscopic.
Yuval Harari are dreptate: întreaga lume va fi altfel după pandemie. Dar, cel mai mult, va suferi, cred, Uniunea Europeană. Visul lui Churchill, Monnet și Schuman, e pe cale să se încheie, pentru că nu a trecut cea mai simplă probă: cea a contactului cu viața reală.
Se spune adesea că trănicia relațiilor se dovedește în momente de criză, nu la bine. UE a clacat la primul test major la care a fost supusă, epidemia de coronavirus.
În fața dezastrului, în primul rînd uman, liderii uniunii au dovedit că le lipsesc trei lucruri: solidaritate, curaj, inițiativă.
Italia a fost lăsată pe cont propriu – și prevăd un Italexit nu foarte tîrziu, pentru că italienii nu uită și nu iartă -, Germania s-a făcut că plouă, liderii europeni au fost ca și inexistenți, iar cetățenii uniunii s-au trezit că nu există mobilizare, politici și inițiative comunitare de prevenire și combatere a crizei. Există, în schimb, o majoră preocupare a leadershipului comunitar pentru fenomenul fake news. Țara piere și baba se coafează.
Pe 11 februarie, eram informați de presa europeană că mecanismul de criză al UE a fost activat complet, toate măsurile europene pentru combaterea coronavirusului urmând să fie coordonate la Bruxelles. Și mai aflam că, în caz de nevoie, fiecare stat care participă la acest mecanism de criză și care e suprasolicitat, poate să ceară ajutor din partea celorlalte state.
Suntem în 20 martie și am ajuns doar în stadiul periculos și inimaginabil, cîndva, în care guvernul francez, prin ministrul de finanţe Bruno Le Maire, avertizează că dacă UE va lăsa Italia să se prăbușească deplin, întreaga Europă nu își va mai reveni.
Nu sunt și nu am fost niciodată eurosceptică. Am crezut în ideea de uniune europeană, de state unite ale Europei, de interese și valori comune, de respect și sprijin reciproc.
Am criticat nu o dată măsurile și dublul limbaj european, pe fundalul clivajului tot mai vizibil între Vest și Est.
Dar nu m-am gîndit că UE chiar e un colos cu picioare de lut.
Acum, o vedem cu toții cu ochiul liber.
Epidemia se va stinge, mai devreme ori mai tîrziu, să sperăm cu cît mai puține pagube.
Dar proiectul european, cel puțin așa cum a fost el gîndit, e cam dus pe aripile vîntului.
Știam cu toții că UE e o piață unică, fără constrîngeri, iar azi auzim sistematic de interziceri de exporturi și importuri. Știam că e un loc al deplasării libere, iar azi mai e puțin și Germania reface Zidul Berlinului, în timp ce țările își închid granițele pe capete. Știam că e un organism care susține solidaritatea cu cei defavorizați, și azi aflăm despre deblocări de fonduri de miliarde de euro, dar numai pentru statele bogate.
„Dacă nu suntem capabili să ne unim, proiectul politic european este cel care va fi doborât de această criză”, mai spune același demnitar francez sus invocat.
E corect și e profund ce spune.
Doar că, din nefericire, e și tardiv.
Covid 19 s-a dovedit copilul andersenian care strigă că împăratul e gol, cînd toți se îmbulzeau să-i laude straiele.
A trebuit să vină o molimă teribilă pentru a înțelege că ani de zile ne-am amăgit cu o formă fără fond.
Greu de uitat recentul discurs antologic și figura prăbușită a președintelui Serbiei, țară care s-a zbătut ani de-a rîndul să fie acceptată în UE, iar azi transmite public că nu prea mai are în ce intra.
Impresia generală, hai să nu ne ascundem după cuvinte, e că statele mari și bogate din Vest și-au făcut socoteli proprii după izbucnirea pandemiei, după principiul vechi, cinic și pragmatic, totodată, ”scapă cine poate”.
Pentru fiecare dintre ele, nu mai există ”noi”, există doar ”eu”.
După ce va trece valul, politicienii din toate statele europene va trebui să ne suflecăm mînecile și să refacem proiectul unional, într-o formă nouă, încă neîntrezărită acum, dar sigur foarte diferită de cea veche. Una în care nu va mai exista, spre exemplu, teoria imberbă a lichidării suveranităților naționale pentru simplul fapt că virusul ucigaș tocmai ne-a arătat cum, la vremuri de criză, popoarele se bazează în primul rînd pe ele însele și abia apoi pe mult trîmbițata solidaritate comunitară.
