Genocidul din Rwanda este considerat de mulți oameni de știință drept cea mai cumplită atrocitate de la sfârșitul secolului XX. Timp de 100 de zile, sute de mii de oameni au fost măcelăriți într-o cursă inumană a exterminării.
De-a lungul istoriei, omenirea a dat dovadă de o cruzime fără margini. Este singura specie de pe Pământ care a fost capabilă de genocid îndreptat împotriva propriilor semeni. Secolul XX a fost un veac al genocidului, al crimelor cumplite îndreptate împotriva umanității.
Uciderea sistematică controlată a milioane de oameni, cu o singură vină, aceea de a aparține unei etnii sau a unei rase. Sau, în multe cazuri, au murit doar fiindcă erau de altă părere.
Cea mai cumplită atrocitate îndreptată împotriva umanității, de la finalul secolului XX a avut loc în Rwanda, o țară africană, victimă, ca multe altele de pe continetul negru, a colonialismului. În 100 de zile de măcel, în anul 1994, au pierit nu mai puțin de 800.000 de oameni. Alte câteva milioane au fugit disperate într-un lung și dramatic exil.
Mare parte din pătura intelectuală a Rwandei a fost efectiv exterminată. Iar motivul acestor crime greu de imaginat: apartenența la un trib sau altul.
Drama Rwandei: Hutu vs Tutsi
Povestea atrocităților din 1994 își are originea în rivalitatea istorică dintre populațiile Hutu și Tutsi, care au locuit împreună, de secole, pe teritoriul Rwandei, o țară din zona Marelui Rift, în estul Africii. Inițial, regiunea în care se află astăzi Rwanda a fost locuită de triburile Twa, populații de pigmei. Ulterior, între secolele V d.Hr și XI d.Hr, în zonă au venit și populațiile Hutu. Mai apoi, începând cu secolul al XIV lea, și triburile Tutsi.
Aceștia din urmă se diferențiau printr-o structură diferită a societății și o economie bazată pe creșterea vitelor. Spre deosebire de ei, Hutu, depindeau de munca pământului. Hutu erau însă mai numeroși, aproximativ 80% din populație. Tutsi au reușit însă să obțină supremația socială și politică asupra majorității Hutu prin activitățile economice care le aduceau câștiguri mai mari, prin însăși felul lor de trai și organizare.
Din punct de vedere fizic, Tutsi aveau pielea mai deschisă și erau de statură înaltă, în timp ce Hutu aveau pielea mai întunecată și erau mai scunzi. Rivalitatea dintre cele două populații a fost alimentată în perioada colonială, adică începând cu secolul al XIX-lea. Rwanda a devenit colonie germană. Nemții au preferat o conducere indirectă și au încurajat hegemonia și absolutismul unei monarhii controlate de Tutsi. După 1916, Rwanda ajunge colonie belgiană.
Politica de conducere prin intermediul Tutsi este continuată. Acest lucru a încurajat adâncirea disensiunilor dintre cele două populații. Hutu au cerut egalitate și au fost numeroase revolte. Încurajați de o serie de oficiali belgieni Hutu au declanșat o adevărată revoluție în anul 1959. A fost începutul masacrelor. În 1959, în 1961, 1963,1971 au avut loc masacre ale Hutu îndreptate împotriva populației Tutsi. Numai între 1959 și 1961, în jur de 20.000 de Tutsi au fost omorâți. În anul 1961, Rwanda devine republică independentă controlată de un guvern republican format exclusiv din etnici Hutu. Moharhia Tutsi a fost abolită. Era însă doar începutul atrocităților.
Începutul dezastrului: un asasinat misterios
După o perioadă de aparentă acalmie, în anul 1990, conflictul s-a reaprins. Rwandan Patriotic Front( RPF), o grupare paramilitară de rebeli Tutsi, a invadat Rwanda din țara vecină, Uganda. Dorința lor era de a răsturna regimul extremist Hutu și constituirea unui Guvern din care se facă parte și reprezentanții minorității Tutsi. Războiul civil a durat aproximativ un an. În 1991 s-a ajuns la un armistițiu, iar din 1992, odată cu mandatul președintelui Juvenal Habyarimana, un nativ Hutu, au început și negocierile cu rebelii Tutsi. Președintele și RPF au ajuns la o înțelegere și au semnat un tratat în vara lui 1993, în Tanzania.
Prin intermediul acelui tratat urma să fie creat un Guvern de tranziție din care să facă parte și reprezentanții Tutsi. Extremiștii Hutu s-au opus însă vehement. Populația majoritară Hutu era bombardată de propaganda anti-tutsi prin intemediul ziarelor și radioului. A urmat un moment controversat. În după-amiaza zilei de 6 aprilie 1994, avionul în care se afla președintele Rwandei, dar și omologul său din Burkina Faso, a fost doborât cu o rachetă deasupra capitalei Rwandei, Kigali. Uciderea președintelui a fost scânteia așteptată de extremiștii Hutu pentru a da startul masacrului. Hutu au dat vina pe rebelii Tutsi. Alții spun că însăși Hutu au doborât avionul sacrificându-și propriul președinte, considerat prea moderat, pentru a începe măcelurile.
Un genocid atent planificat
În noaptea aceleași zile au început atrocitățile. Totul era atent planificat dinaninte. Milițiile Hutu au primit liste cu cei care trebuiau uciși și locul unde pot fi găsiți. Se urmărea efectiv exterminarea populației Tutsi. Pe lista neagră se aflau inclusiv membrii Hutu, dar moderați, cei care doreau un compromis și înțelegere cu Tutsi. Inclusiv primul ministru Agathe Uwilingiyimana, un Hutu moderat, a fost ucis pe 7 aprilie. La fel și cei 10 soldați belgieni care îi asigurau protecția. În multe comunități erau împărțite liste etnicilor Hutu, pentru a fi identificați cei care trebuiau uciși. La radio, populația era încurajată să-și ucidă vecinii Tutsi, numindu-i ”gândaci care trebuie exterminați”. Se presupune că nu mai puțin de 200.000 de Hutu au fost implicați în crime.
Unii puși cu forța de extremiști, alții îndoctrinați din proprie ințiativă. Metodele de execuție erau sălbatice, maceta fiind arma cel mai des folosită. Oamenii erau desfigurați, cu mâini și picioare tăiate, unii decapitați sau efectiv eviscerați. Violul era practicat pe scară largă împotriva femeilor Tutsi. În unele cazuri erau folosiți indivizi infectați cu HIV pentru a viola femei Tutsi și în felul acesta să le infecteze. Măcelul a durat 100 de zile. Nu mai puțin de 800.000 de oameni, majoritatea Tutsi, au fost omorâți. Alte aproximativ două milioane au fugit în țările vecine.
Trupele Națiunilor Unite staționate în Rwanda, aproximativ 2500 de soldați, nu au reușit să pună capăt măcelurilor. Din contră, numărul lor a fost redus țara rămânând la cheremul celor care o treceau prin foc și sânge. Statele Unite, după dezastrul din Somalia, nu au dorit să mai implice într-un conflict din Africa.
Belgienii și alte trupe ale Națiunilor Unite pentru menținerea păcii s-au retras. Francezii, aliați ai Guvernului Hutu, au trimis trupe speciale pentru evacua proprii cetățeni și au instaurat o așa numită zonă sigură. Au fost însă acuzați că nu au făcut suficient pentru a opri măcelul.
Revanșa
Rebelii tutsi din RPF, cu sprijinul armatei ugandeze, au pătruns în Rwanda și până la începutul lunii iulie a anului 1994 au reușit să cucerească mare parte din teritoriu. Au pus stăpânire pe capitala Kigali și oficial au luat puterea. Cei de la Drepturile Omului spuneau că rebelii Tutsi s-au răzbunat pe Hutu, ucigând mii de civili. RPF a negat însă totul.
Cert este că de frica represaliilor, numeroși etnici Hutu au fugit în Congo. Mulți dintre ei au murit din cauza holerei în taberele improvizate de refugiați. După încheierea războiului civil, au fost organizate tribunale naționale, dar și internaționale, pentru judecarea celor responsabili de atrocitățile celor 100 de zile.
În jur de 93 de ofițeri superiori Hutu, susținători ai fostului regim, au fost condamnați și considerați responsabili de instigare și organizare de genocid. Alți 10.000 de ruandezi au murit în pușcării înainte de a fi judecați. În multe comunități au fost organizate tribunale locale, numite gacca, pentru a fi judecați Hutu implicați.
Paul Kagame, președintele Rwandei, a fost apreciat pentru că a reușit într-o bună măsură să aplice politici pentru redresarea acestei țări devastate de război. Aceste politici au încurajat creșterea economică, rapidă, a Rwandei. Kigali are reputația de a fi unul dintre cele mai curate orașe din Africa. În Rwanda, după acel cumplit genocid, este interzis să vorbește în termeni etnici despre orice persoană.
